Întinde-mi dreapta, Doamne. Vreau cu Tine
Sã mã împac de-acuma pe vecie.
Cãci recunosc: am fost mai mult de rime
Îndrãgostit decît de vesnicie.
Nu mi-au plãcut, o stii, iconostasuri:
Nici n-am simtit spre umbre vreo chemare
Eu am iubit în lume alte glasuri
Si mi-am fãcut din alte bolti altare.
N-am coborît cu negura pe lespezi
Nu m-au întors firidele din burguri
M-am închinat la rîurile repezi
Si am slãvit bogatele amurguri.
Strãmosii mei fiind pesemne trunchiuri
Am rãtãcit milenii pe tãpsanuri
Îi auzeam în mine printre junghiuri
Cum blestemã urmasul fãrã ramuri.
De-aceea se cãdea sã fiu tovarãs
Strãbunilor din soare si furtunã.
M-am furisat si-n inimã-mi, dar iarãsi
Am izbucnit în cîmpul gol, sub lunã.
Ce mi-a plãcut a fost mai mult sã sgîndur
Jãratecul cãtuielor de paie
Sã crãp în dinti lumina ca pe-un sîmbur
Si sã mã-ntind pe holde ca o ploaie.
De Tine doar din cînd în cînd aminte
Îmi aduceam. Cînd stam cu fruntea-n soare.
Pãrea atunci c-un dor adînc mã prinde
Si cã mi-e fricã-un pic de-atîta zare.
Dar astãzi vin la Tine cu cãintã
N-am unde sã-mi mai rãzim bietii umeri,
Sînt obosit acum de suferintã
Vreau sluga Ta smeritã sã mã numeri.
Nu stiu sã fac nimic, dar dacã totusi
Vei vrea sã ierti pe cel învins de rele
Am sã-Ti grijesc cotoarele de lotusi
Si-am sã-Ti pãzesc cutiile cu stele.
Acum deoparte iatã orice rime
Si mã apropiu fãrã de mîndrie,
Întinde-mi dreapta, Doamne, deci. Cu Tine
Vreau sã mã-mpac acuma pe vecie.
Radu Stanca (1920-1962)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu